-
Sabotorii interiori: trei căi prin care le iei puterea.
Așa cum îți spuneam în articolul „Cine te sabotează?”, clienta care nu se putea bucura de o masă nu avea de fapt o problemă cu mâncarea. Avea în minte o voce care îi spunea, la fiecare îmbucătură, că face ceva greșit. O voce atât de veche și de familiară încât o confunda cu propria ei gândire.
Vocile acestea au un nume: sabotori. Sunt părți din noi care s-au format devreme, de obicei în copilărie, ca să ne ajute să trecem prin situații pe care nu le puteam controla sau schimba. Ca și copilul care învață că e iubit doar când e cuminte. Sau cel care învață că nu are voie să greșească. Clienta mea a învațat că trebuie să termine tot din farfurie. La vremea lor, aceste reguli ne-au protejat.
Doar că acele vremuri au trecut de mult, iar regulile au rămas. Ajutoarele de atunci au devenit obstacolele de acum.
-
Cine suntem noi?
Cu siguranță te-ai întrebat, măcar o dată: cine sunt eu?
Sau: cine suntem noi, ca oameni?
Oare suntem creați cu un rost sau suntem doar o întâmplare a universului?Oricum ar fi, ne simțim deosebiți. Ne simțim centrul lumii. În mintea noastră, universul e așezat în jurul nostru, și nici nu are cum să fie altfel. Fiecare dintre noi e centrul propriei lumi și de acolo privește și judecă tot ce îl înconjoară: oameni, lucruri, natură.
-
Tu hotărăști ce înseamnă cuvintele care ți se aruncă
Uneori cuvintele au un efect magic și pot porni procese de gândire pentru care nu au fost intenționate. Depinde de ascultător.
Cu ceva timp în urmă, deși nu îmi stă în fire, am intrat în conflict cu o cunoscută. M-am simțit agresată. Se trecuse de limita până la care puteam trece cu vederea invadarea spațiului personal.
Politicoasă din fire, am încercat firav să îmi apăr granițele. Dar persoana în cauză, like a battering ram, a continuat să insiste cu sfaturi de vindecare emoțională, de vindecare a relației cu mama, și mă trimitea insistent la terapii de constelații familiale.
Aceste terapii pot funcționa pentru unii, și e alegerea fiecăruia. Dar eu nu mă reped cu soluții, sfaturi și terapii către alții, așa că am pretenția la reciprocitate.
Pe scurt, discuția a degenerat și s-a încheiat cu o replică tăioasă din partea ei, probabil ironică sau ca reproș:
-
Hipnoza te face să pierzi controlul? Ce se întâmplă de fapt în mintea ta
Când aud cuvântul „hipnoză”, mulți oameni se gândesc la același lucru: un bărbat cu privire pătrunzătoare care leagănă un ceas în fața ochilor tăi, iar tu, brusc, faci lucruri pe care nu le-ai face în mod normal. Poate ai văzut asta la televizor. Poate ai auzit povești.
Și, sincer, înțeleg de unde vine frica.
Dar hipnoza pe care o vezi la televizor și hipnoza terapeutică sunt două lucruri complet diferite.
Dar înainte să continui, lasă-mă să îți explic ce se întâmplă de fapt.
-
Cine te sabotează?
La cabinet, fiecare femeie care ajungea la mine venea cu un simptom.
Nu dorm. Sunt epuizată. Am pofte pe care nu le pot controla. M-am îngrășat și nu înțeleg de ce. Nu mă pot concentra. Nu mai știu cine sunt și ce vreau.
Și undeva, în spatele acestor cuvinte, există o așteptare nerostită: că există ceva — o tehnică, un supliment, un program, un hocus pocus — care să rezolve problema.
Re-pe-de.
-
Măr sau chipsuri: Cine crezi că alege?
Ți s-a întâmplat și ție, în anumite seri, ca gândul la o bucățică de ciocolată sau la un chips să devină atât de intens încât să nu te mai poți concentra la nimic altceva? Nu ești singura. Știi că nu e sănătos, știi că nu-ți face bine. Vrei să te oprești, să faci altfel. Și totuși, de fiecare dată te trezești cu punga în mână.
Ce pare lipsă de voință are, de fapt, mai multe rădăcini. Una dintre ele, poate cea mai surprinzătoare, nu se află în minte, ci în burtă: o armată de chiriași microscopici din intestin, care au tot interesul să le aduci hrana preferată.
Vestea bună? Dacă reușești câteva săptămâni să faci alte alegeri, s-ar putea să fii surprinsă: într-o zi îți va fi poftă de un măr crocant, nu de dulciuri. Mie mi s-a întâmplat exact asta.
-
Criza de identitate la 50+: când nu te mai recunoști
Există un moment pe care multe femei trecute de 50 de ani îl descriu aproape la fel. Nu e dramatic și nu vine cu tunete. E o dimineață obișnuită. Stai cu cafeaua în mână și te uiți pe fereastră, sau treci pe lângă o oglindă, și îți vine în minte o întrebare care te ia prin surprindere:
Cine sunt eu, de fapt?
În Cine suntem noi? am pus întrebarea aceasta despre om, în general. Aici e altceva, mult mai aproape. Dacă dai la o parte rolurile pe care le-ai purtat zeci de ani, mamă, parteneră, colegă, fiica părinților tăi, femeia pe care se poate baza oricine, ce rămâne? Ce îți place cu adevărat? Ce vrei de la anii care vin?
-
De ce aruncăm cu piatra?
Am citit de curând Străinul misterios de Mark Twain, o carte publicată abia după moartea lui. Mă așteptam la o poveste ironică, în stilul pe care îl știam. Am găsit o carte întunecată, care m-a urmărit zile întregi după ce am închis-o.
Acțiunea se petrece în 1590, într-un sătuc austriac în care viața e rânduită de biserică, de frică și de bârfă. Trei băieți întâlnesc acolo un tânăr străin, frumos și blând, care face minuni și le spune liniștit că se numește Satan. E nepotul celui pe care îl știm cu toții. Nu are nimic din diavolul de pe icoane. Nu ispitește pe nimeni și nu cere nimic. Privește oamenii și îi descrie, cu o sinceritate care doare.
-
Înțelegerea Fricii
Frică. Frică. Frică.
Este peste tot.
Frică, groază, anxietate legată de ziua de mâine. Ce vom face? Cum ne vom descurca?
Frica de singurătate, frica de a nu fi destul de bun, frica de boală, frica de a-ți pierde identitatea de mamă, de soție, de femeie tânără… — sunt atât de multe. Dar cea mai mare și mai profundă dintre toate este frica de moarte — chintesența tuturor celorlalte temeri.








